Deși ne-am dori să dăm vina pe autoritățile de la București, pentru că, de-a lungul timpului, au dat dovadă de o indolență aproape ”perfectă” în cam tot ce ține de adoptarea legislației UE aplicabilă și în România, de data aceasta chiar nu au nicio vină! Prin Net-Zero Industry Act (NZIA), parte a Green Deal, Bruxellesul obligă țările producătoare de hidrocarburi să capteze și stocheze dioxidul de carbon. Problema este că doar câteva din cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene (UE) produc petrol și gaze naturale. Mai mult, o dată cu zăcământul Neptun Deep, România va deveni cel mai mare producător de gaze naturale din UE. Altminteri spus, suntem ”condamnați” la cheltuieli enorme, pentru că natura ne-a înzestrat cu bogății ale subsolului!
Potrivit Net-Zero Industry Act, un regulament adoptat de Parlamentul European, România, prin cei doi mari producători de hidrocarburi, Romgaz și Petrom, trebuie să aibă o capacitate de stocare a dioxidului de carbon de 9 milioane de tone anual, până în anul 2030. La nivelul întregii UE, obligația de stocare este de 50 milioane tone anual.
Principalii producători de petrol din UE în 2021 au fost Italia (4,8 milioane tone), Danemarca şi România (fiecare cu 3,2 milioane tone). Ceva gaze produc Austria, Italia, Slovacia, Spania și Germania. Cele mai multe gaze sunt produse de Ţările de Jos și România, dar Olanda renunță la gazele naturale. România, care are rezerve de gaze naturale estimate la 200 miliarde mc în zonele adânci ale Mării Negre, dar și rezerve importante în zonele adânci de pe uscat (precum la Caragele), ar trebui să nu-și vadă interesul dacă ar renunța la ele! Și își vede interesul! Potrivit ultimelor estimări, în anul 2027 ar urma să înceapă producția din Neptun Deep, un proiect în care sunt implicate ambele companii, Romgaz și Petrom. La Caragele, un proiect derulat numai de Romgaz, deja se exploatează gazele de la mică adâncime.
România va deveni, astfel, cel mai mare producător de gaze naturale din UE. De aceea a încercat să se opună acestei abordări ale Bruxellesului, dar, deși atât europarlamentarii români, cât și industria au depus eforturi considerabile, nu a reușit să împiedice adoptarea hotărârii privind captarea și stocarea carbonului! Și aceasta pentru că nu a găsit suficiente state care să-i susțină poziția când s-a negociat NZIA! Nici nu avea cum, având în vedere că UE este circa 80% dependentă de importurile de gaze naturale și aproximativ 95% de importurile de țiței! Adică nu sunt mari producători de petrol și gaze în UE! De aici, cel mai probabil, ”indiferența” statelor membre în ceea ce privește România.
Potrivit unor calcule aproximative, doar realizarea și asigurarea unei capacități de stocare de 9 milioane tone anual, timp de 20 de ani, ar costa cele două companii românești circa 4,5 miliarde de euro. Întreg procesul – captarea, transportul și stocarea carbonului -, ar costa aproximativ 15 miliarde de euro.
Este nevoie de ajutorul statului
Având în vedere toate acestea, este clar că este nevoie de implicarea și ajutorul instituțiilor statului.
De altfel, Federația Patronală Petrol și Gaze (FPPG) a realizat un studiu în care se arată că “operatorii de petrol și gaze din România au subliniat faptul că înainte de a se lua orice decizie cu privire la implementarea proiectelor CCS la nivel național, este necesar să se realizeze studii de impact asupra mediului, pentru a valida că este sigur să se realizeze astfel de proiecte, în raport cu comunitățile locale. Responsabilitatea pentru astfel de studii de impact asupra mediului ar trebui să fie asumată în mod clar la nivel național de către autoritățile cu atribuții în acest sector. Aceste evaluări nu ar trebui să revină operatorilor, cu atât mai mult cu cât există mai multe State Membre care au interzis în mod oficial stocarea subterană a CO2, iar altele sunt pe cale să facă acest lucru”.
“Industria petrolului și gazelor a semnalat din ce în ce mai mult necesitatea ca Statul Român să își asume un rol activ în asigurarea accesului la finanțare publică sau la alte scheme de sprijin financiar fiind esențială pentru proiectelede stocare a CO2, din cauza investițiilor cu utilizare intensivă de capital, a perioadelor lungi de dezvoltare a proiectelor (8-10 ani) cu un preț incert al schemei de comercializare a certificatelor de emisii de CO2 ca măsură de evitare a costurilor de-a lungul întregului lanț valoric pentru o perioadă atât de lungă și o perioadă lungă de recuperare a investițiilor datorită longevității operațiunilor și a riscului de longevitate a obligațiilor de mediu”, se mai arată în studiu.
CCS – o tehnologie sigură
Sechestrarea geologică este o metodă dovedită de stocare subterană a CO2, în care acesta este injectat în subteran în formațiuni adânci de roci pentru a fi stocat pe termen lung, iar, printre cele mai bune astfel de depozite, sunt fostele zăcăminte de țiței și gaze, de pe uscat sau offshore, dar și în structuri acvifere saline, după cum arată FPPG.
Tehnologia, chiar dacă este destul de costisitoare, prezintă riscuri mai mici decât în alte situații. De exemplu, CO2 nu arde, așa cum arde petrolul sau gazele naturale, ce au existat în zăcămintele utilizate apoi ca depozite pentru stocarea carbonului.
“România are o experiență și un know-how extins în domeniul proiectelor și tehnologiilor CCS, din perspectiva tradiției sale îndelungate în domeniul explorării și exploatării petrolului și gazelor. În plus, cercetarea în sectorul CCS a continuat în universitățile și instituțiile de cercetare din România. După epuizarea depozitelor de hidrocarburi, România poate folosi depozitele offshore pentru a deveni un actor important în dezvoltarea acestei tehnologii-cheie de decarbonizare dacă acestea vor îndeplini criteriile tehnico-economice specifice”, arată studiul.
